“Nisip cat vezi cu ochii, intre ultimele coline si mare- marea- in aerul rece al unei dupa-amieze ca si trecute si binecuvantate de vantul care sufla intotdeauna dinspre nord.
Plaja. Si marea.
Ar putea fi perfectiunea- imagine pentru ochii divini- lumea care exista si gata, muta existenta de apa si de pamant, opera incheiata si exacta, adevarul- adevarul– dar inca o data se afla salvatorul graunte al omului, cel care pune bete in roate acestui paradis, o inertie care ajunge, singura, sa desfiinteze intreg aparatul inexorabilului adevar, un lucru de nimic, dar, plantat in nisip, imperceptibila smulgere din suprafata acelei sfinte icoane, minuscula abatere ocupant perfectiunea plajei distruse. Vazuta de departe, ea n-ar parea decat un punct negru: in gol, nimicul unui om si al unui sevalet de pictor.”
“-Daca marea nu o mai poti binecuvanta, poti, cel putin, sa-i rostesti numele. (…) Sa spui marea. Sa spui marea. Sa spui marea.
-Sa spui marea?
-Da.
-Si tu ai fost acolo, inauntru , in tot timpul asta, ca sa spui marea?
-Da.
-Dar cui?
– Nu conteaza cui. Important e sa incerci sa spui. Cineva tot te va asculta. (…) Daca cineva ar fi intr-adevar capabil, i-ar ajunge cateva cuvinte…Chiar daca ar porni de la atatea pagini, dar dupa aceea, incet, incet, ar gasi cuvintele potrivite, cele care, spuse o singura data, le contin pe toate celelalte si, astfel, de la o mie de pagini ar ajunge la o suta, apoi la zece, apoi le-ar lasa acolo sa astepte, pana ce cuvintele in plus ar aluneca dintre pagini si atunci ar fi bune de cules numai cele ramase, si acestea restranse la cateva cuvinte, zece, cinci, asa de putine incat, tot privindu-le de aproape si ascultandu-le, iti ramane in mana un singur cuvant, unul singur. Si daca-l spui, spui marea.”
Garbage Bin- a piece of everyone 